Campanie, campanie

Gata, a inceput campania electorala. Parca deja-i duceam dorul, cu dezbaterile ei televizate, pline de planuri pentru arterele aglomerate/pline de gropi, cainii comunitari, oamenii strazii, locurile de joaca pentru copii si multe alte probleme pe care simpaticii astia le tot au in vedere de ani buni.

Nimic nou, chiar am sentimentul ca voi pune stampila in mai multe casute, exercitandu-mi dreptul de a nu vota pe nimeni. Am spus “nimic nou”? Ei, m-am grabit. Se manifesta destul de vizibil un fenomen pe care partidele au reusit sa-l ascunda in campaniile trecute: oamenii noi si capabili lipsesc. Sau nu sunt promovati asa cum ar trebui.

Astfel, “tinereii” sunt “recomandati” de politicienii ceva mai cunoscuti si care au darul de a inspira o anumita incredere electoratului. Intr-un fel, ii intelegi si pe capii partidelor: nu vor sa riste sa arunce in lupta oameni putin cunoscuti si sa piarda. Dar, pe termen lung, aceasta practica ar putea avea efecte nu tocmai benefice: dinozaurii se vor retrage, iar “juniorii” nu prea vor sti cu ce se mananca politica. Sau, mai bine spus, n-o vor putea digera fara ajutor.

O fi bine, o fi rau? Chiar daca ma pot considera apolitic, starea acesta de fapt ma ingrijoreaza. Pentru ca, in definitiv, cineva tot va trebui sa conduca tara asta si peste 20 de ani.

Lucrurile valoroase

Cum ati defini lucrurile valoroase? Si nu ma refer la obiectele scumpe, ci vorbesc la modul general.

Eu le-as defini astfel: lucruri dupa care vei plange daca nu le vei avea sau le vei pierde. Indiferent despre ce este vorba. Poate fi vorba despre un prieten, un statut, un iubit/o iubita, orice.

Oamenii au tendinta de a nu se multumi niciodata cu ceea ce au. Nu spun ca e rau sa nu te multumesti cu putin, dar spun ca e nu e bine sa-ti pierzi entuziasmul fata de ceva dupa ce obtii acel ceva. In primul rand, nu strica sa-ti amintesti cat ai sperat sa-l obtii. In al doilea rand, nu te gandi ca-ti apartine si ca e imposibil sa-l pierzi.

Desigur, mai exista si alta tendinta: nu-ti doresti mai mult, dar ti se pare ca n-ai cum sa pierzi. Asta se refera in special la oameni, la relatii, la prietenii, la parteneriate. Ce n-au inteles multi/multe este ca, pentru a primi, trebuie sa si oferi. Si ca nimeni nu-ti este dator. Si ca nu esti proprietarul nimanui. Din pacate, acestea sunt lectii pe care, de cele mai multe ori, le inveti pe propria piele.

Bine v-am regasit

Dupa o destul de lunga perioada de inactivitate (ale carei principale cauze au fost lipsa de inspiratie si, recunosc, lenea), revin. Am revenit la pseudonimul sub care sunt cunoscut pe unele forumuri, am schimbat putin titlul, am pus o poza si am deschis un nou blog.

Tema lui centrala este dezvoltarea personala (am spus cu ceva timp in urma ca voi deschide un astfel de blog) si este adresat in special baietilor care considera ca au o problema cand vine vorba de relatiile cu sexul opus si de impresia pe care o lasa celor din jur. Ceea ce nu inseamna ca, daca esti fata sau consideri ca nu ai probleme precum cele mentionate, este inutil sa citesti. Macar pentru niste schimburi de pareri sau pentru a privi anumite fenomene si stari de fapt dintr-o perspectiva putin diferita.

Corectitudinea politica

Un concept occidental si enervant. Si pe care il adoptam si noi, incet-incet. Ca trebuie sa ne aliniem. Ca e la moda sa fii tolerant.

In primul rand, nu pricep de ce corectitudinea asta e politica. De unde pana unde? Care e legatura intre politica si a numi un homosexual “persoana cu preferinte sexuale aparte”? Sau intre politica si evitarea acelor cuvinte si expresii care, desi reflecta realitatea, pot supara anumite categorii sociale?

Apoi, hai sa fim seriosi, chiar e nevoie sa acordam atat de multa atentie anumitor minoritati care nu pot sa se impace cu propriul statut? Sa luam exemplul homosexualilor. N-am nimic cu ei cat timp stau in banca lor. Problema e ca nu prea vor sa stea. Si, mai nou, e rau sa le spui “homosexuali”. Pentru ca acest cuvant a capatat un sens jignitor. Dar, fir-ar al dracului, acum un timp nu le placea sa li se spuna “poponari”. Maine-poimaine va trebui sa inventam cuvinte noi. Sau, sa ne gandim la o anumita interdictie din scolile din Anglia: nu mai ai voie sa folosesti cuvintele “mama” si “tata”, ca sa nu faci discriminari. Va las pe voi sa interpretati cum vreti.

Sunt impotriva rasismului si homofobiei si, in general, impotriva oricarei forme de ura fata de o anumita categorie sociala. Dar sa nu exageram. Nu-i urasc, dar n-am chef sa mi se dicteze prin ce cuvinte sa-i desemnez. Sau sa fiu obligat sa folosesc expresii care suna cat se poate de artificial pentru ca, poate, un membru al respectivei categorii se va simti jignit.

Inimioara de catifea

Romania a luat-o razna. Din nou. Vine a doua zi nationala, 14 februarie. Ziua ursuletilor de plus care spun “I love you!” si a inimioarelor de catifea. A iubitorilor de americanisme. A privirilor incarcate de semnificatii si a declaratiilor (luate, de prea multe ori, de pe site-uri dedicate persoanelor carora le vine greu sa gandeasca singure). Si, mai presus de toate, “ziua in care ii arati persoanei iubite cat este de speciala”.

Nu cred ca e nevoie sa incep paragraful cu “detest ce-am descris mai sus”. Pentru ca nu gasesc nimic care sa-mi placa. La naiba, se rezuma la a vinde si la a fi in randul celor care sarbatoresc aceasta zi. Si, sa nu uitam, esti fraier daca nu esti cuplat de 14 februarie. Cum sa petreci singur Ziua Indragostitilor? La dracu’, mai bine-ti vinzi sufletul.

Toti inhibatii sunt liberi de Saint Valentine’s Day. Pentru ca este normal sa faci lucruri neobisnuite. Pe care ai putea sa le faci oricand. Sa-ti arati afectiunea cand ai putea sa faci asta in fiecare zi. E mai usor sa te cuplezi cu fetele singure si deprimate, cand ai putea sa-ti gasesti o prietena in orice zi a anului.

Inainte sa ma intrebe cineva ce am impotriva iubirii (pentru ca am avut surpriza de a constata ca asta se intelege din aversiunea mea fata de Saint Valentine’s): nu am nimic. Iubirea e ok. E ok sa fii putin nebun si/sau sa faci declaratii. Sa fii afectuos. Dar fa ca acest gen de comportament sa devina parte din tine. Nu-i rezerva o zi pe an.

Si nu lua porcariile americane. Avem Dragobetele (care e unul singur, desi multi cred contrariul). Nu-mi place prea mult, dar, daca tot avem nevoie de o zi dedicata romantismului, haideti s-o sarbatorim pe cea romaneasca. Sau, macar, sa nu umblam cu jumatati de masura: sa luam si Ziua Recunostintei. Va dati seama cat de tare ar fi sa ne gandim plini de recunostinta la nativii americani care i-au ajutat pe colonisti sa supravietuiasca in timpul unei ierni foarte grele? Ar fi mai avut majoritatea romanilor sub 30 de ani pe cine sa pupe in fund prin import de sarbatori? Probabil ca nu.

Ziua de 1 decembrie nu suscita un interes atat de ridicat.

Merita?

Inca n-am inteles de ce unii oameni insista sa ramana suparati pe altii. Trec lunile, trec anii, situatia nu se schimba. Oare o greseala facuta la un moment dat merita atat de multa ranchiuna?

Serios acum, cu ce te ajuta faptul ca insisti sa dispretuiesti o anumita persoana? Ca nu vrei s-o asculti, ca spui mereu ca nu mai aveti ce discuta? Sau faptul ca orice incercare a respectivei persoane de a remedia situatia se loveste de incapatanarea ta?

Desigur, vad lucrurile din perspectiva mea. N-am fost niciodata capabil sa raman suparat pe cineva mai mult de o luna (si asta in cazuri extreme). Nu vad rostul supararii continue. Nu doar pentru ca-ti consuma energia… cred sincer in a doua sansa. Oricine se poate schimba in bine. Oricine poate realiza ca a dat-o-n bara la un moment dat. Si poate regreta ca a facut-o. Si unii, chiar daca sunt constienti ca nu vor obtine vreun avantaj, incearca sa spuna ca le pare rau. Trezeste-te! Nu esti singura persoana care a avut vreodata de suferit. Nu te mai comporta de parca ti-ar fi taiat cineva o mana sau un picior. Sau de parca n-ai fi gresit niciodata. Ai facut-o, o vei mai face. Ce tratament vrei sa ti se aplice atunci: sa primesti sansa de a indrepta lucrurile sau raceala totala?

Celui aflat in situatia inversa ii spun un singur lucru: renunta. Nu ai nevoie de cineva care nu vrea sa auda de tine. Te umilesti? E problema ta. Eu pun problema altfel: nu pierzi mai mult decat ai pierdut deja. Persoana aceea care te detesta pierde un potential prieten. Cred ca asta e cea mai neplacuta chestie. Poate-si va da seama la un moment dat. Poate nu se va mai gandi deloc. Atunci, ce rost ar avea sa insisti tu sa-ti amintesti mereu?

In inima unei femei bat mai multe inimi

Citat din “Heart Tango“. Si multe multumiri unei anumite fete pentru film si traducere.

Da, m-a impresionat. Rezuma perfect orice expunere avand ca subiect sentimentele contradictorii pe care le poate afisa o femeie de la minut la minut. Si orice raspuns la intrebarea “De ce se plictisesc de baietii foarte draguti?” (orice raspuns pertinent, adica, nu explicatiile izvorate din frustrare).

E amuzant, dar asta imi place la ele. Au nevoie de senzatii cat mai diverse, de stari diferite, de contradictii. De baieti cu o parte sensibila si o parte nenorocita. De ironii ascunse printre cuvinte frumoase. Sa fie impinse din cand in cand, ca sa se poata juca din nou cand le tragi. Sa stii cum sa le tragi: ferm, dar fara sa le bruschezi. Sa nu le sufoci, dar sa nu le lasi in frig. Sa x, dar sa nu y. Iti pot face viata palpitanta, dar evita sa cauti logica. Accepta faptul ca emotiile preiau controlul in multe situatii si vei fi mai linistit.

Cum poti invata sa x fara sa y? Exerseaza. Fii atent la ce-si doresc, nu la ce spun sau cred ca-si doresc. Ofera si vei primi inapoi. Si, orice ai face, nu intreba “e bine asa?”.

Femeile ne completeaza viata (si nu vorbesc in numele meu, ci in numele sexului masculin), dar sa nu exageram. Nu e cazul ca o urmasa a Evei sa devina unica parte importanta a vietii tale si/sau sa-i pui pe umeri, la nivel spiritual, responsabilitatile pe care le-a avut mama ta candva. Aviz papagalilor.

Clipa

In fond, asta conteaza. Clipa. Nu sunt neaparat adeptul zicalei “Nu aduce anul ce aduce ceasul”, dar sunt adeptul arhicunoscutului “Carpe diem!”.

Arhicunoscut, dar aplicat aiurea. Multi spun ca traiesc clipa, dar se gandesc la ce va fi maine. La ce va fi poimaine. La ce va fi peste o ora. La discutia cu vecinul, la examenul de saptamana viitoare, la virusii aia care s-au jucat prin partitia care adaposteste sistemul de operare.

Nu-mi pasa. Cam asta e principiul meu. Daca ma imbat nu-mi pasa ca este posibil ca, la trezire, sa am mari dureri de cap. Daca particip la un Fight Club (si vreau amatori de asa ceva, la naiba!), nu-mi pasa ca este posibil sa ma aleg cu vanatai (sau, de ce nu, dinti deplasati). Daca am chef de ceva, fac acel ceva. Punct.

Azi am fost la plimbare cu prietena. Imi era oarecum frig (nu ma imbrac niciodata gros), eram putin ametit si in ultima ora se discutase, printre altele, despre examenele pe care urmeaza sa le sustinem. E atat de greu sa nu-ti pese? Cred ca unele dintre cele mai pretioase momente sunt cele in care-ti tii strumfa in brate si te concentrezi asupra ei. Am destula experienta in domeniu cat sa fiu constient ca este posibil ca, in doua saptamani, sa ne despartim. Sau mai curand. Sau mai tarziu. Sau mult mai tarziu. Important este ca ne simteam bine. In acel moment. Momentele se pot prelungi si se pot repeta. Depinde de fiecare persoana in parte.

Da, se poate spune ca sunt imatur. Pe de alta parte, as putea sustine ca n-am uitat cum sa fiu copil. Se poate spune ca-mi distrug viata. As putea spune ca-mi construiesc viata pe care o vreau. Totul este relativ, mai putin un moment de fericire (si sunt constient ca suna al dracului de patetic). Daca ma gandesc la Faust, imi amintesc ca este foarte greu sa ai parte de respectivul moment. Deci, de ce sa eziti?

Unii abuzeaza de un anumit drept

De dreptul de a fi prosti, adica. OK, inteleg sa te prostesti putin. Sa fii putin idiot. Sa razi la Tociu si Palade. Dar cantecelul acesta i-a facut pe romani s-o ia razna. E in portugheza (sau “braziliana”, cum ar spune unii), dar nu conteaza. Contine un cuvant care ne place. Si care ne face sa radem de parca n-am fi depasit stadiul in care simplul gand la o fata/un baiat ne facea sa rosim.

Zeci de mass-uri cu link-ul circula pe Messenger. Pe forumuri se face cea mai proasta caterinca posibila. Vechiul monolog al lui Vio din Cafe Deko a fost readus la viata,datorita geniilor care au tinut neaparat sa aduca in discutie faptul ca moneda din Botswana se numeste tot “pula” (si da-i cu glume furate de tipul “Acolo un cersetor zice <<Sefu’ da-mi si mie 2 pule!>>”). Culmea este ca, acum 2 zile, am luat decizia de-a nu mai fi rau si de-a incerca sa privesc cu mai multa indulgenta lumea in care traiesc… in cazul de fata, aceasta posibilitate este exclusa.

Totusi, ce se intampla? De cand naiba e atat de amuzant sa auzi in cantece cuvinte pe care le auzi zilnic pe strada (si pe care le si folosesti in anumite situatii)? Stiu ca multi asculta Parazitii pentru ca le plac injuraturile puse pe beat. Ei bine, situatia este diferita in cazul de fata. Daaar, cum sa le explicam acest aspect si specimenelor care emit cugetari de tipul “Maaama, da’ mult ii mai place lu’ aia care canta!” si rad cu gura pana la urechi?

Imi vine greu sa gasesc o incheiere potrivita. Eh, voi astepta ca locuitorii unui anumit oras din Croatia sa compuna un imn al asezarii. Desteptii care acum sunt vrajiti de cantecul cu indemnuri la sarituri vor avea un nou motiv de ras… poate voi fi mai inspirat atunci.

Perfectiunea

Perfectionistii ma streseaza. Nu-mi place sa le ascult parerile despre viata, despre relatii, despre oameni, despre orice. Nu sunt niciodata multumiti. Tot timpul vor mai mult si mai bine.

Acum, sa nu fiu inteles gresit: e foarte bine sa vrei mai mult sau mai bine. Vrei sa evoluezi. Dar nu e cazul ca asta sa se transforme in obsesia vietii tale. Adica, sa nu fii niciodata multumit de ceva ce ai realizat, sa strambi din nas cand cineva se bucura ca a realizat ceva… de fapt, care e sursa perfectionismului? Nesiguranta. Teama. Frustrarile. Sa explic…

Perfectiunea presupune lipsa oricarui defect. Si, implicit, lipsa oricarui repros din partea celorlalti sau din partea propriei persoane. Da, vrei sa le dai celorlalti peste nas. Vrei sa-ti demonstrezi ca poti atinge perfectiunea si ca meriti sa ai stima pentru propria persoana. Ei bine, nu poti! Perfectiunea este un vis. Sa excluzi posibilitatea oricarui repros din partea oricui este imposibil.

Unul dintre principiile lumii este evolutia neintrerupta. Perfectiunea presupune imposibilitatea de a evolua. Iar un om care nu evolueaza si nu vrea s-o faca, pentru ca a atins perfectiunea (!) devine o entitate statica. Nimic in plus, nimic in minus. Normal, astea sunt doar ipoteze.

Realitatea este crunta: perfectionistii nu sunt niciodata fericiti. Cum poti fi fericit cand gasesti greseli in tot ce faci? Cand te certi cu propria persoana si iti gasesti tot timpul cate-o vina? De fapt, din perfectionism se naste si o doza de paranoia. Pentru ca ajungi in stadiul in care te intrebi daca lumea realizeaza ca esti aproape de perfectiune si daca te apreciaza pentru asta. Trist este ca tot timpul consideri ca esti APROAPE de perfectiune. Niciodata perfect, ci aproape. Ca si cum ai iesi tot timpul pe locul al doilea.

Vrei asa ceva? Sau vrei sa evoluezi constant?