Daca adevarul supara, de ce toti oamenii il cer cu insistenta? Nu ma refer aici la adevarul despre religie, politica sau contactul cu extraterestrii, ci la adevarul despre propriile si pretioasele persoane.
Anul trecut o colega m-a intrebat cum ii sta parul. Mi-a cerut sa fiu sincer. Deh, putin complexata fata. Ca un baiat indatoritor ce sunt, i-am raspuns: “Sincer? Ca dracu’!”. S-a inrosit, s-a uitat fix la mine si a tras o concluzie care ar trebui scrisa pe placute de ceara si lasata posteritatii: “Ce nesimtit esti!”.
Nu mi-a pasat, dar e greu sa nu analizez putin lucrurile. Se stia despre mine ca sunt genul direct. Cand m-a intrebat, ar fi trebuit sa realizeze ca-si asuma un risc destul de mare, din punct de vedere al propriului orgoliu. Nu se putea multumi cu ce-i spusesera prietenele ei (”iti sta bine, stai linistita”) ? Daca banuia ca nu-i sta parul bine, de ce s-a suparat?
Bine, raspunsul nu e atat de greu de dat. Pentru ca, in general, oamenii nu sunt multumiti de propriile persoane si le cer altora sa le infirme banuielile conform carora ar fi urati/prosti/plictisitori/orice. Iar cei care vor sa fie sinceri sunt nesimtiti.
Nu-mi pasa ce cred altii despre mine. S-a spus de multe ori ca sunt afemeiat, nesimtit, nebun, delasator… cand voi simti nevoia sa schimb ceva la mine, o voi face. N-are rost sa incerci sa ma schimbi. Mai ales ca sunt foarte putini cei care chiar ma cunosc. Sunt foarte multi, in schimb, “psihologii” pentru care nu exista cale de mijloc si pentru care, daca nu esti in totalitate bun, esti rau. Cum am spus, nu-mi pasa. Si nu-l voi intreba pe altul ce parere are despre mine. Asta e treaba lui.
Dar, daca intrebi pe nu-stiu-cine ce parere are, nu-i cere sa te minta. Ce dracu’, hai sa le spunem cu totii fetelor ca le sta foarte bine parul cand tocmai s-au trezit. Vor sti ca e o minciuna sfruntata, dar se vor simti bine. Asta e societatea complimentelor facute pentru ca asa am fost invatati ca e frumos. Pentru ca nu e frumos sa-i spui prietenei ca te plictiseste. E frumos sa-i asculti prostiile (cand e cazul, evident). E politicos sa le spui doamnelor de varsta venerabila ca arata ca la 40 de ani. Sau sa fii invitat la cineva care-ti pune-n fata odrasla care zbiara de mama focului si tu sa incepi un monolog plin de fals entuziasm: “Vai, dar ce frumos e… ce voce placuta are… are ochii tai…”.
Acum, sa nu exageram. Nu e obligatoriu sa ranim sentimente. Sunt unele situatii in care poti transmite ce ai de spus intr-un mod mai frumos. Il citez pe David X: ce spui cand te intreaba prietena daca amica aia a ei arata mai bine decat ea? Poti sa fii sincer, dar si destept: “Draga mea, prefer sa nu raspund/sa nu vorbim despre asta”. Va intelege, daca are ceva in cap. Daca nu, pentru ce-ti mai pierzi timpul cu ea?
Asa ca, haideti sa raspundem cu sinceritate la intrebarile idioate emanand de la persoane complexate (na, c-am facut si-o rima).
Este nevoie de putere pentru a primi adevărul. Mi se întâmplă de multe ori să spun ce cred, cu sinceritate şi să deranjeze prin simplu fapt că mi s-a cerut să spun adevărul.