Perfectionistii ma streseaza. Nu-mi place sa le ascult parerile despre viata, despre relatii, despre oameni, despre orice. Nu sunt niciodata multumiti. Tot timpul vor mai mult si mai bine.
Acum, sa nu fiu inteles gresit: e foarte bine sa vrei mai mult sau mai bine. Vrei sa evoluezi. Dar nu e cazul ca asta sa se transforme in obsesia vietii tale. Adica, sa nu fii niciodata multumit de ceva ce ai realizat, sa strambi din nas cand cineva se bucura ca a realizat ceva… de fapt, care e sursa perfectionismului? Nesiguranta. Teama. Frustrarile. Sa explic…
Perfectiunea presupune lipsa oricarui defect. Si, implicit, lipsa oricarui repros din partea celorlalti sau din partea propriei persoane. Da, vrei sa le dai celorlalti peste nas. Vrei sa-ti demonstrezi ca poti atinge perfectiunea si ca meriti sa ai stima pentru propria persoana. Ei bine, nu poti! Perfectiunea este un vis. Sa excluzi posibilitatea oricarui repros din partea oricui este imposibil.
Unul dintre principiile lumii este evolutia neintrerupta. Perfectiunea presupune imposibilitatea de a evolua. Iar un om care nu evolueaza si nu vrea s-o faca, pentru ca a atins perfectiunea (!) devine o entitate statica. Nimic in plus, nimic in minus. Normal, astea sunt doar ipoteze.
Realitatea este crunta: perfectionistii nu sunt niciodata fericiti. Cum poti fi fericit cand gasesti greseli in tot ce faci? Cand te certi cu propria persoana si iti gasesti tot timpul cate-o vina? De fapt, din perfectionism se naste si o doza de paranoia. Pentru ca ajungi in stadiul in care te intrebi daca lumea realizeaza ca esti aproape de perfectiune si daca te apreciaza pentru asta. Trist este ca tot timpul consideri ca esti APROAPE de perfectiune. Niciodata perfect, ci aproape. Ca si cum ai iesi tot timpul pe locul al doilea.
Vrei asa ceva? Sau vrei sa evoluezi constant?
Atunci când se pierde bucuria de a fi mulţumit pas cu pas pentru tot ce ai obţinut sau ţi-ai dorit şi nu te uiţi mereu la partea goală a paharului, se trece de starea de perfecţionism.
Mă uitam acum ceva timp la nişte oameni pe care-i stimez din mai multe puncte de vedere. Au o calitate esenţială: nu se plictisesc niciodată şi ştiu mereu să se bucure. chiar şi pentru o cutie de bomboane, pentru o vizită, pentru o vorbă caldă.
Când toate acestea nu se mai văd… omul este veşnic nemulţumit pentru că vrea mai mult, mai mult şi… niciodată suficient.