Vreau să mă plâng şi cineva trebuie să mă asculte

Aţi observat că oamenii au tendinţa de a vedea doar parţile rele ale vieţii? Sau că le face plăcere să se plângă? Sau că se aşteaptă să-i asculţi când vorbesc despre cele mai puţin importante probleme din vieţile lor? „Vai, n-a avut tata bani să-mi cumpere [folosiţi-vă imaginaţia], m-am săturat de situaţia asta!”. În cazul care m-a determinat să scriu despre asta, obiectul în cauză era o maşină. Un Golf III, mai precis.

Nu pot să nu mă întreb de când a devenit maşina ceva indispensabil, dar am impresia că prostia este unul dintre elementele primordiale. Am mai auzit diverse persoane plângându-se că nu le cumpără părinţii o geantă (care nu costă decât 6 milioane), un mobil de muuulte milioane, nu-ştiu-ce bijuterii, nu-ştiu-ce gadget al naibii de util în lumea modernă în care trăim. Nu ştiu de ce, dar cei care-şi fac singuri banii nu prea se plâng că nu reuşesc să-şi cumpere chestii de genul ăsta.

Alte motive pentru a ne plânge: „n-am pectorali mari” (fă flotări!), „sunt grasă” (şi nu faci sport pentru că…), „prietenii m-au vorbit pe la spate” (schimbă-i!), „prietenul meu mi-a spus că-l plictisesc” (nu mă mir, pe mine deja m-ai plictisit) şi multe altele. Dacă aş face o listă a motivelor stupide, aş scrie foarte mult.

Ce m-a amuzat cel mai tare: persoana supărată că nu i-a luat tati maşină m-a acuzat că sunt insensibil, pentru că n-am început s-o compătimesc. Vai, vai, ce bestie sunt!